“Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, măcar de va şi muri, viu va fi.” (In 11,25)

Acest verset din Evanghelia dupa Ioan mă duce cu gândul la Mihai, la credinţa că sufletul  lui continuă să existe în altă dimensiune, cu alte coordonate şi viu este.

Viu este, chiar dacă trupeşte nu mai este printre noi. Şi ne doare că nu mai este, ne  doare!

Doar faptul că sufletul dăinuie ne poate mângâia. De acolo de sus, Mihai veghează. Veghează, aşa cum şi pe pamânt obişnuia să vegheze şi să se îngrijească de toţi cei care îi eram “aproapele”. Veghează precum ne îndeamnă Sfântul Arhanghel Mihail pe noi, pe toţi: “să stăm bine, să stăm cu frica, să luăm aminte”.

Cu cutremur îmi amintesc de acel 18 noiembrie al anului fatidic 2011, anul trecut. Cu cutremur spun şi fatidic, pentru că atunci a hotărât Cel de Sus ca Mihai să treacă dincolo de “marea vieţii” acesteia pamânteşti, atunci am fost puşi în faţa crudei realităţi, a despărţirii de Mihai. Nădăjduim în reîntâlnirea cu el. Doar atunci dorul va fi cu adevărat stâmpărat.

Era vineri dimineaţă şi eram la şcoală, adică la serviciu. Trei ore total diferite ca stare. În prima ora clasa, atmosfera au fost foarte agitate, a doua ora a fost tensionată. În a treia oră însă, totul s-a schimbat. Clasa, adică elevii erau foarte liniştiţi şi tăcuţi, iar catedra, catedra era luminată, copleşită de un soare blând, cald, împăciuitor. În contrast cu atmosfera din orele trecute, parea că razele blânde ale soarelui pun stăpânire pe mine, pe clasă, pe univers. Atunci am primit vestea năpraznică a trecerii lui Mihai “dincolo”. Mult prea devreme! – spunem noi, pentru că e mult prea devreme şi e dureros. Doar că raţiunile omeneşti nu se potrivesc cu raţiunea divină. Dumnezeu îi cheamă adesea pe cei buni mai repede “acasă”, la El – cum a făcut cu Mihai.  Dumnezeu să-l odihnească în pace! Nu uşoară trebuie să-i fi fost lupta dublă, în urma căreia a fost nevoit să se despartă de cei dragi inimii lui şi, în acelaşi timp să facă marele pas care înseamnă despărţirea de trup a sufletului, trecerea în “cealaltă lume”. Nădăjduim, într-o lume liniştită şi tihnită.

Săptămâna trecută am retrăit clipele de acum aproape un an, când, intrând la aceeaşi clasă de elevi, acelaşi soare blând se revărsa din belşug asupra catedrei şi implicit asupra mea. Căldură şi linişte. Instantaneu, gândul meu a zburat către Mihai. Mi-am ridicat ochii la cer. Era de un albastru azuriu, foarte senin. Doar câteva urme răzleţe de nori albi, aidoma unei semnături venite de departe pentru noi, aidoma unui semn de linişte şi pace, venit de undeva de departe, de la cineva drag pe care-l purtăm în suflet şi care, la rândul lui, ne poartă în suflet.

Se întăresc astfel pentru mine o dată în plus cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, pararazându-L pe Mântuitorul sufletelor noastre:

“Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, măcar de va şi muri, viu va fi.” (In, 11,25)

rugaciune la icoana Sf Arhanghel Mihail

Sfinte Arhanghele al lui Dumnezeu, cel ce ai zis: “Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!” si ai oprit caderea ingerilor trufasi, ajuta-ma de ma tine si pe mine sa nu cad in deznadejde, in rautate, in necredinta, de ma vezi ca ma clatin si stau sa cad, ajuta-ma de ma tine, de vezi ca se lupta cu mine cele ale raului, vino si fi si mie ajutator si tine-ma sa nu cad, de ma vezi cazuta, vino degraba si ma ajuta sa ma ridic si sa imi aflu tamaduire si vadire de cele ale raului Sfinte Arhanghele al lui Dumnezeu, mijloceste pentru mine cu rugaciunile tale, intareste-ma in credinta, in frica de Dumnezeu, in iubire, in bunatate, in blindete, ajuta-ma si mijloceste pentru mine la Imparatul nostru Dumnezeu.

La Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu s-a înfiinţat, ca semn de preţuire pentru prodigioasa activitate matematică depusa în cadrul liceului si în afara lui precum şi pentru imensa simpatie de care se bucura din partea elevilor,  premiul „Mihai Popa” care se acordă în fiecare an elevului sau elevei liceului care a obţinut cel mai  bun rezultat  la concursurile de matematică, în anul şcolar respectiv.

Premiul constă într-o diplomă memorială oferită de conducerea liceului şi un plic cu 500 lei din partea familiei profesorului Mihai Popa.

Festivitatea de premiere are loc anual cu ocazia Zilelor şcolii, unde directorul liceului aduce în amintirea elevilor activitatea regretatului profesor Mihai Popa, apoi dă citire numelui câştigătorului premiului, nume propus de profesorii din Catedra de matematică a liceului.

Acest proiect va funcţiona timp de aproximativ 10 ani.

Premiantul anului şcolar 2011-2012  a fost  eleva Morariu Cristina din clasa a XII-a.

Premiantul anului şcolar 2012-2013  a fost  eleva Fălămaş Diana din clasa a X-a E .

*

În Tabăra Judeţeană de Matematică din Sibiu, la iniţiativa directorului taberei prof. Liviu Ardelean s-a înfiinţat premiul „Mihai Popa”, în amintirea profesorului Mihai Popa, iniţiatorul acestui concurs din tabără, pentru cel mai bun rezolvitor de probleme propuse la Gazeta de matematică a taberei.

În anul 2012 premiul „Mihai Popa”  a fost câştigat de elevii:

–  Luca Bogdan de la Şcoala Generala „Regina  Maria”, Sibiu   seria I

–  Drăgan Raquel de la Liceul „Gustav Gundisch”, Cisnădie      seria II

În anul 2013 premiul „Mihai Popa”  a fost câştigat de elevii:

–  Mihăilescu Luana (clasa a V-a) de la Şc. gimnazială nr. 4, Sibiu                  seria I

–  Balaci Oana (clasa a V-a) de la Şc. gimnazială “N. Iorga”, Sibiu      seria II

Am auzit multe veşti care mi-au clătinat ori întelegerea, ori uneori chiar echilibrul meu indiferent, stabil, ori instabil. De multe ori am simţit brusc nevoia să iau loc si să mă reaşez în ce ştiam mai înainte de primirea unei ştiri. Am aşteptat cu teamă, în subconştient, vestea că un apropiat de vârsta mea s-a prăpădit.

Ne-am revăzut in parc, cu ochii împărţiţi după copii. Printre discuţii aruncate de toţi pereţii despărţirii noastre, m-a întrebat brusc: „Tu-l ştii pe Mihai Popa, Miţă?” „Cum să nu! m-am bucurat subit că cineva îmi amintea de ochii lui albaştri şi de omuleţul şot cu care m-am stricat de-atâtea ori de râs! „A murit anul trecut! Tumora la cap!”

Am dat disperată din mâini, să îndepărtez ştirea că Mihai era în pământ. Nu-l mai văzusem de o felie consistentă de timp, dar locuia, impreună cu Ada lui, în inima mea. Făceau parte dintr-un timp bun, când nu aveam altă grijă decât să chiuim şi să ciocnim pahare rase de viaţă, ca nişte cheflii. Aveam cu toţii 20 de ani, iar ei aveau deja copil. De cîte ori îi vizitam la ei acasă, ne uitam cu uimire – şi noi, şi ei, la puiul de om care creştea în pătuţ, odată cu noi. Miţă era profesor de matematică şi teolog. Se lua în serios în tot ce făcea şi avea o inteligenţă sclipitoare. Partea lui mirobolantă era legată de lumina pe care o răspândea în drumul lui de licurici. Era ca un copil mare, pe care nu-l puteai convinge nici cu formulele lui magice, matematice, că lumea poate fi amestecată cu rău.

Miţă îl iubea pe Dumenzeu curat si traia în lumina pe care o răspândea până noaptea târziu, când ne ridicam de la jocurile noastre naive de societate. Ada, iubita lui, iubea icoanele pe sticlă, de care vorbea frumos la unul din muzeele din Sibiu. Era o vreme când vorbeam din cărţi şi ne închipuiam cu ochii larg deschişi ce fel de mireasă avea să ne fie viaţa. Ada era o fiinţă greu de găsit în cuvinte. Era atât de volatilă şi sfioasă, încât puteam s-o agăţ de perete, cu patru ace si ea sa stea. Sufletele noastre erau uşoare şi umblau libere printre mainile cu care schimbam tabla de remi, sau inchideam o coperta peste găndurile altuia. Au fost vremuri de inocenţa în care aveam aripi şi nu era nevoie sa dormim ca să putem zbura.

Şi aseară, în mijlocul parcului care se învârtea ca un carusel, m-a găsit vestea că Mihai a zburat mai sus de noi. Acasă.

Am căutat urmele lui pe pământ după despărţirea noastră şi după cum mărturiseşte preotesa Corina Negreanu, nu s-a schimbat nimic în constituţia lui sufletească:

„Nu l-am știut în amănunt, însă parcă ne-am fi știut suficient dintotdeauna. Am cunoscut mulți oameni în viața mea dar la el m-a marcat prezența lui ,,ușoară” din prima clipă, hototul de rîs, umorul tonic și buna dispoziție cu care îți umplea spațiul și casa. Și le risipea… cu chibzuință, atent să nu ne obosească, prin darul inteligenței lui fine.În preajma lui, aveam confortul dat de prezența și felul de a fi al omului bunului simț de clasă superioară-distilat.Respira omenie. Și totuși, din cînd în cînd, mai ales ultima oară, inconștient, îi răzbătea ca un flash în atitudine, trezvia gravă, starea lui de alertă lăuntrică. Un fel de a fi contra cronometru.

Ultimii lui doi ani de viață marcați între un diagnostic necruțător și momentul final cînd, în timpul rugăciunii de ieșire a sufletului și-a dat obștescul sfîrșit, au fost un continuu suiș spiritual. Fericit cel ce rabdă pînă la capăt cu curaj! Mihai ne–a fost și aici pedagog impecabil. Ne-a învățat cum să murim. O altă lecție predată, de data aceasta nu despre poemele integralelor desfășurate în larg pe hașurul matematic, ci una de viață și de moarte.

Se spune că atît de cutremurătoare și dureroasă este clipa morții, cînd se desparte sufletul de trup, încît, Dumnezeu, din marea lui milostivire pentru om, îi trimite semn mai devreme și în ajutor sufletului agonizat de teamă, pe cei dragi sau apropiați decedați, ca să-i vină în întîmpinare, să nu fie singur și să îl ajute să treacă puntea grea dintre cele două tărâmuri. Pentru cei cu viață virtuoasă pot veni înșiși sfinții, cetele îngerești sau Însuși Mîntuitorul Iisus Hristos. Mihai, cred cu nădejde, ne-ar fi o mare mîngîiere și-o bună călăuză, un prieten credincios, pe care, în clipa părăsirii acestei lumi, cînd voi trece pragul, l-aș dori să vină să-mi ,,îmblînzească” calea și să-mi ușureze puțin trecerea ,,dincolo”.

Ne vom vedea, mai devreme sau mai tîrziu, ne vom re-vedea Mihai!”

Nu pot să spun „să-i fie ţărâna usoară”, pentru că ar fi inutil. Mihai nu sta în pământ. Mihai nu stătea niciodată. Era prea agitat si avea spiritul mult prea viu ca să se fi potolit exact acum, când poate zbura necontrolat de foame, de sete, de noapte. Probabil că fâlfâie necontenit pe lângă Ada şi Vlad şi toate gândurile mele de drag şi de îmbărbătare, tot către ei trag.

Nu de el mi-e mie acum, ci de noi. Că oamenii buni se duc, se ascund tot mai multe lumini si continuăm drumul ca niste cârtiţe, orbecăind.

Imi pare rău că nu pot fi veselă şi că se împlineşte cuvântul unui comentator dezamăgit că poveştile mele sunt mereu despre boală şi despre moarte. Poveştile mele sunt despre viaţă!

Am scris cateva randuri atunci, cand mi-a vorbit Cipri despre aceasta pagina si ne-a sugerat ca putem scrie si noi ce simtim… Apoi, parca nu mi-a venit sa mai postez, parca nu indrazneam sa zic ceva despre Mihai, ca parca il simteam mai viu ca inainte… Dar foicica cu cele cateva cuvinte a ramas pe undeva printre hartii, si-acum s-a aratat…

Pe Mihai l-am cunoscut mai mult prin ochii si sufletul celor apropiati lui: surorile Corina si Mioara (Magda), cumnatii Ciprian si Adi si nepotii: Otilia, Teofil, Iulia si Sebastian. Intotdeauna vedeam in ochii lor bucuria cu care povesteau despre el, le simteam sufletul plin de dragoste pentru Mihaita. Vedeam entuziasmul copiilor (nepotilor) care il asteptau in vizita sau bucuria lor in momentele de joaca pe care le aveau impreuna.

Eram mereu impresionata de „maretia” familiei lor, de dragostea dintre ei, de sprijinul unuia fata de celalalt, de impartasirea tuturor momentelor insemnate din viata lor, bune sau mai putin bune. Si cat e de minunat si profund ca, pe langa legatura frateasca ce le-a fost daruita de Dumnezeu, si-au dorit si legatura duhovniceasca, si, asa, Corina si Ciprian pot continua lucrarea lui Mihaita pentru Vladut, pe care l-au botezat; iar Sebastian il are pe Mihaita ca parinte duhovnicesc, sa-l calauzeasca intru cele bune, caci sufletului omenesc ii e mai apropiat Cerul decat Pamantul.

Cel mai mult imi amintesc din micile intalniri cu Mihai de buna lui dispozitie, de chipul lui de om bun, de sinceritatea, bucuria lui de a te vedea ca zambesti, de veselia lui cu care iti cerceta sufletul si cu care gasea cele mai savuroase glume, care te faceau sa te doara maxilarele de ras, dar cu care stergea orice durere a mintii si a sufletului. Parea ca are o traire exploziva de copil, dar cu o maturitate si o disciplina ce te invatau sa traiesti frumos.

Ultima noastra intalnire cu Mihai avea sa fie in natura cu care parea ca intra in armonie… avea o blandete pe chip, cum nu i-o mai observasem pana atunci. Incepea toamna, atat pentru Mihai cat si pentru peisajul ce-l cuprindea. Culorile incepeau sa-si atinga splendoarea, Mihai incepea sa-si desavarseasca lucrarea de Om (Chip) al lui Dumnezeu.

Mirela si Frank

Nu-i placeau petrecerile la ceas aniversar,nu facea caz de propria aniversare, dar se bucura cand il sunam sa-i uram „La multi ani!” sau cand il surprindeam cu cate o vizita inopinata,alai de oameni galagiosi veniti de la Cluj,veseli si agitati,tulburand linistea de biblioteca a casei.Insotite fiind de copiii nostri,trecerea Corinei sau a mea insemna marcarea datei,o sarbatorire fireasca a unei aniversare,lasand in amintire doar bucuria reintalnirii. Haine cernite de doliu,ganduri,vise,fotografii sau simple amintiri intampina acum ziua de 9 aprilie 2012,fara el,doar noi,intr-o agitatie potolita si trista.Implineste 37 de ani.Nu”implinea 37 de ani”,ci ” IMPLINESTE 37 de ani”,asa cum va implini 38,39,apoi 40 de ani si tot asa pana la plus infinit. Vocea lui imi rasuna inca in urechi raspunzandu-mi la aniversarea celor 36 de ani.Convorbire fireasca,aproape banala,inecata insa in disperare si speranta deopotriva.Pana la sfarsit am sperat intr-un miracol,intr-o intoarcere spre noi,dar miracolul s-a produs intr-un sens pe care noi nu-l puteam cuprinde cu umanul din noi.Si Mihaita a plecat,dar totusi a ramas,viu,vesel,omniprezent,ca o ploaie vesela si trista de nemurire vie si stralucitoare. Aproape zilnic,in cautarea mea disperata de a mai descoperi o latura necunoscuta mie din ceea ce insemna personalitatea si caracterul fratelui meu,am citit si rascitit articolele acestui blog.Asteptam ceva nou,un gand ,o fotografie,ceva,nu stiu ce…dar pentru ca nu aparea ,m-am decis sa rup eu tacerea,sa suflu peste colbul lasat parca peste ganduri si imagini.As fi vrut sa-i spun direct’La multi ani, Misule!” ,dar,trebuie sa-i urez in tacere o viata vesnica si binecuvantata cu credinta sincera ca Dumnezeu l-a mantuit. Ne lipseste insa Omul Mihai,ne lipsesc gandurile lui,atitudinea, sfaturile,vorbele lui,insasi prezenta lui fizica placuta si tonica,asa ca,la a 37-a aniversare ii spun”Pace si viata vesnica Misule!” Cu mult drag,sora ta Mioara(Magdalena Bledea) Te iubim! Cu totii!