Pentru  tine… Miță

Când omului e binișor, el stă și cugetează,
Și-aduce aminte de ce-i bun, iar uneori visează.
Și e frumos să îl privești, să îl auzi și să-i zâmbești,
Ne-făcând mare zarvă.

Dar vai de omul suferind, ce nu vrea să renunțe,
Ce face tot ce-i stă-n puteri, doar doar să nu… „se culce”.
Și-atunci noi cei din jurul sau, cei dragi aș putea spune,
Cu ciudă ne uitam la cer… cu ce-a greșit el? Spune!

Și e frumos…

Să poți să stai să vezi și tu, cum trebe și cum poate,
Un om normal între trăiri chiar de-i pe pat de moarte.
Și-atunci ajungi să te intrebi. De ce?
De ce el poate și eu nu, de ce el tre’ să piară,
De ce eu sănătos fiind, nu pot și simt povară?

Îs foarte multe întrebări ce-ajungem să le punem,
Îs foarte mulți cei ce se sting… și-atunci ce facem? Plângem.

Dar hai să facem altceva cât ei mai sunt în viață,
Că poate-așa o să-nvățăm că-n viață-i ca pe gheață.
Azi un picuț, măine mai mult, destul nu-i niciodată,
Așa că Miță! Nici acum! Nu renunța măi tată!

Te iubim!

cu drag, Remus

Poezia a fost scrisă când Mihai era încă în spital la București.