CELOR RĂMAȘI

Cei ce ne-au iubit devreme au plecat…
Lacrimi ce curg lasă obrazul brăzdat
Memoria ne torturează permanent,
Bune și rele curgând într-un torent

Pe cine plîngem de fapt ? pe noi ?
Simțim planând umba clipei de-apoi ?
Ne simțim brusc singuri și fără rost.
Vrem să rescriem tot ce înainte a fost ?

De recunoaștem frica nu-i un păcat
Trecutul de-antregul nu poate fi schimbat
Mulțumind sincer penru tot ce a fost
Viața-și recapătă întregul ei rost

Cudrici Ovidiu

Pentru  tine… Miță

Când omului e binișor, el stă și cugetează,
Și-aduce aminte de ce-i bun, iar uneori visează.
Și e frumos să îl privești, să îl auzi și să-i zâmbești,
Ne-făcând mare zarvă.

Dar vai de omul suferind, ce nu vrea să renunțe,
Ce face tot ce-i stă-n puteri, doar doar să nu… „se culce”.
Și-atunci noi cei din jurul sau, cei dragi aș putea spune,
Cu ciudă ne uitam la cer… cu ce-a greșit el? Spune!

Și e frumos…

Să poți să stai să vezi și tu, cum trebe și cum poate,
Un om normal între trăiri chiar de-i pe pat de moarte.
Și-atunci ajungi să te intrebi. De ce?
De ce el poate și eu nu, de ce el tre’ să piară,
De ce eu sănătos fiind, nu pot și simt povară?

Îs foarte multe întrebări ce-ajungem să le punem,
Îs foarte mulți cei ce se sting… și-atunci ce facem? Plângem.

Dar hai să facem altceva cât ei mai sunt în viață,
Că poate-așa o să-nvățăm că-n viață-i ca pe gheață.
Azi un picuț, măine mai mult, destul nu-i niciodată,
Așa că Miță! Nici acum! Nu renunța măi tată!

Te iubim!

cu drag, Remus

Poezia a fost scrisă când Mihai era încă în spital la București.

… asta dacă mai e ceva …

De multe ori stau și gândesc,
Treptat mă frământ, născocesc… ce e?

Ce e dincolo? De ce noi? De ce să mai răbdăm?
Ce suntem noi aici, acum, cu ce ne lăudăm?
Suntem doar ceea ce simțim… trăim… iubim,
Suntem doar noi! Ceia ce-n timp ajungem să murim.

Noi toți ajungem să plecăm, fără un… rămas bun
Noi toți… ”ceia ce merităm”… noi toți… ”aceia buni”!

Nu e destul, suficient și prea mult niciodată,
Când e în joc viață de om… fie ea și ciudată!
De pleci devreme este trist, cum e de pleci târziu
Indiferent “de ce” și cum… rămane un pustiu.

Același gol fără sfârșit, pustiu ce-așteaptă-n vreme
Să treacă, să se umple iar cu ce-a fost mai devreme
Nu are cum… nu și acum, ce-a fost… a fost odată
Dar ce-ai fost tu pentru noi toți, n-ai să schimbi niciodată!

Ai fost un prieten, unu’ bun, ai fost și soț și tată,
Ai fost și frate și cumnat, ai fost un om odată
Acuma că tu ai plecat ești înger între îngeri,
La tine o să ne rugăm, cu tine o să plângem.

Iți mulțumim c-ai existat, așa puțin cât ți-a fost dat,
Iți mulțumim că ne iubești iar de-am greșit… tu să ne ierți
Iți mulțumim și te iubim și de la tine Miță știm… să prețuim.

cu drag, Remus