Mihai Popa, prietenul nostru, profesorul de matematici de la Sibiu cum îl numeam ca să facem distincție,
este viu. N-am putut să spun nici măcar în gînd, nici măcar cînd lacrimile m-au podit după ce am încheiat convorbirea telefonică cu vestea că a plecat vineri, spre ceasul al șaselea: ,,Fie-i țărâna ușoară!” sau ,,Dumnezeu să-l ierte!”. A fost acel cutremurător dar senin: ,,Săvîrșitu-s-a!” . Pentru că, am simțit că pe Mihai l-a luat Dumnezeu la El încă din viață. Am văzut asta mai ales ultima oară, cînd ne-am întâlnit la noi acasă cu câțiva prieteni, în ochii lui mari, albastri si limpezi, tot mai mari și tot mai limpezi. A venit la noi. După Grecia și călătoria la Sf. Nectarie. Parcă știam, de fapt, a spus-o chiar el, ca este pentru ultima oară vederea noastră, fără nicio tragedie… Tragedia era în inima mea și încercam să-i înfrunt ochii și să-mi ascund spaima. Căutam un pretext pentru mine ca să nu-mi trădez o anume crispare, să pun obiecte între noi, pahare, licori, șervețele, fructe, discuții anapoda, etc. pe care el… le refuza cu bună cuviință, fără să facă caz de regimul lui drastic. A luat totuși ceva. O prună. Era prea viu și absent, între două lumi paralele.
Mi-am făcut de lucru pentru că, nu puteam văzîndu-l, să-mi stăpînesc tristețea, prefăcîndu-mă că nu știu cît de grav îl măcina cancerul. Am luat prietenii sus și l-am lăsat, de vorbă cu părintele. Era prea greu. De sentimentalisme, nu era cazul. ,,Părinte, eu știu că voi muri!” i-a mărturisit cu o luciditate la limită, resemnat. Și totuși, a luptat ca un erou. Ca un martir a înfruntat boala pe patul de spital pînă în ultima clipă, din dragoste pentru Vlăduț fiul lui și soție.
Nici nu mai știu cum ne-am luat la revedere. Ca pentru totdeauna si ca pentru fiecare dată.
Nu l-am știut în amănunt, însă parcă ne-am fi știut suficient dintotdeauna. Am cunoscut mulți oameni în viața mea dar la el m-a marcat prezența lui ,,ușoară” din prima clipă, hototul de rîs, umorul tonic și buna dispoziție cu care îți umplea spațiul și casa. Și le risipea… cu chibzuință, atent să nu ne obosească, prin darul inteligenței lui fine.În preajma lui, aveam confortul dat de prezența și felul de a fi al omului bunului simț de clasă superioară-distilat.Respira omenie. Și totuși, din cînd în cînd, mai ales ultima oară, inconștient, îi răzbătea ca un flash în atitudine, trezvia gravă, starea lui de alertă lăuntrică. Un fel de a fi contra cronometru.
Ultimii lui doi ani de viață marcați între un diagnostic necruțător și momentul final cînd, în timpul rugăciunii de ieșire a sufletului și-a dat obștescul sfîrșit(Ce semn superb de seninătate și împăcare a vieții cu moartea în Dumnezeu!…), au fost un continuu suiș spiritual. Fericit cel ce rabdă pînă la capăt cu curaj!Mihai ne–a fost și aici pedagog impecabil. Ne-a învățat cum să murim. O altă lecție predată, de data aceasta nu despre poemele integralelor desfășurate în larg pe hașurul matematic, ci una de viață și de moarte.
Se spune că atît de cutremurătoare și dureroasă este clipa morții, cînd se desparte sufletul de trup, încît, Dumnezeu, din marea lui milostivire pentru om, îi trimite semn mai devreme și în ajutor sufletului agonizat de teamă, pe cei dragi sau apropiați decedați, ca să-i vină în întîmpinare, să nu fie singur(sufletul) și să îl ajute să treacă puntea grea dintre cele două tărâmuri. Pentru cei cu viață virtuoasă pot veni înșiși sfinții, cetele îngerești sau Însuși Mîntuitorul Iisus Hristos. Mihai, cred cu nădejde, ne-ar fi o mare mîngîiere și-o bună călăuză, un prieten credincios, pe care, în clipa părăsirii acestei lumi, cînd voi trece pragul, l-aș dori să vină să-mi ,,îmblînzească” calea și să-mi ușureze puțin impactul trecerii ,,dincolo”.
Ne vom vedea, mai devreme sau mai tîrziu, cum va socoti de folos Pronia Cerească, ne vom re-vedea Mihai!
HRISTOS A ÎNVIAT, BUCURIA NOASTRĂ!
Calde mîngîieri de suflet întregii familii îndoliate și multă putere!
preoteasa Corina Negreanu
Text preluat de pe blogul preotesei Corina Negreanu. Intregul articol il puteti vizualiza aici.
