…si eu..

L-am cunoscut pe Mihai (Zmeu’, caci asta era porecla lui din facultate ) prin intermediul lui Cosmin , sotul meu ,care a fost coleg la facultate cu Mihai si 2 ani si colegi de camera . Am auzit o gramada de povesti despre el pana sa ajung sa-l cunosc , pentru ca din pacate el si Cosmin nu s-au mai cautata o vreme , fiecare plecand pe drumul lui . S-au reintalnit la nunta mea cu Cosmin si de atunci l-am cunoscut si eu pe el si pe minunata Adda , apoi pe istetul Vlad .

In doar sase ani am ajuns sa-l indragesc atat de mult pe omul asta… De fiecare data cand mergeam in vizita ma facea sa ma simt parca de-a casei . Vorbeau in limba lor , el si  Cosmin , apoi in limba mea , si incerca sa ma impinga de la spate sa mai pictez cate ceva … apoi cu zambetul lui molipsitor si ochii mari ,albastri si plini de viata  facea glume si lumina toata casa . Cand am avut nevoie de ajutor a sunat-o pe Corina si pe Cipri  sa ma caute in Cluj la spital . Sprijin mai mare decat acela nu am primit de la nimeni . Aveam nevoie de sprijin moral , pe care l-am primit de la niste oameni minunati pe care atunci i-am intalnit prima data  si se purtau cu mine de parca ma cunosteau de o viata . Se pare ca bunatatea si frumusetea sufleteasca sunt caracteristicile de baza in familia lui Mihai .

De doi ani de zile insa, de cand am aflat ca este bolnav discutiile de la masa rotunda din bucatarie  , unde Mihai intotdeauna scotea cate ceva de mancare ca am venit de pe drum si suntem infometati , au devenit mai serioase . Desi lui Mihai nu-i placea sa vorbeasca  despre sanatatea lui , raspundea in cateva cuvinte apoi…cateva momente de tacere apasatoare, apoi continuam alte discutii…Lui Cosmin ii era foarte greu sa-l sune , pentru ca spunea el, nu vrea sa-l supere pe Mihai cu intrebarile . Cand am aflat diagnosticul , am stiut ca nu mai exista cale de intoarcere, dar am sperat ca macar inca 10 ani pana cand Vlad va fi mare , Mihai va ramane printre noi . Din nefericire nu a fost asa, …iar Mihai a plecat lasand un mare gol si tristete

Va trai mereu in sufletele noastre prin amintirile grozave pe care le avem cu el , prin Adda si Vlad , prin cei care l-au iubit  si o sa tresarim cand il vom vedea pe micul Teofil care ii seamana teribil .

O legatura in eternitate

Mihai,in aparenta a avut doar doua surori,insa in realitate avea multi frati si surori.Biologic dar si spritual era ruda noastra mai mult decat se poate descrie in cuvinte.Nevoiti sa rezistam unor conditii mai grele,am supravietuit moral,spiritual si chiar financiar sprijinindu-ne unii pe altii,mai intai Mihai,Corina si eu,mai apoi si sotii nostri,Adda,Ciprian si Adi.Momente de rascruce ne-au gasit aproape,ne-am sfatuit,ne-am contrazis,uneori ne-am mai si certat,dar am ramas uniti si am facut front comun fiindca eram frati.Ulterior, in viata fiecaruia din noi au aparut si alti frati,si chiar daca biologic eram doar trei frati,sufleteste si moral eram mai multi si asta s-a vazut la trecerea lui Mihai la Hristos.Pentru mine,sora lui mai mare,ramane in suflet Mihaita ca fratior mai mic si ca frate mai mare intru cele vesnice. Stiu ca nu am si n-am avut acceptul lui si nici al Corinei de a scrie aceste randuri,dar am simtit nevoia de a fi ,in felul meu,alaturi de cei ce plang despartirea si de cei ce cred in nemurire.Moartea fratelui meu mi-a adus un mod de a comunica cu el absolut personal si greu de definit.Nu-l visez,nu-mi sopteste si nici nu ma sfatuieste,dar ma sustine si ma apara cu caldura asa cum a facut-o de cand ne stim.Si nu doar pe mine,ci pe noi toti fratii sai intru Hristos! MAGDALENA(MIOARA)

Odă (în metru antic)

Citat

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Mihai Eminescu, 1883

Fratelui Mihai, care astăzi a trecut zarea

Mihai Popa, prietenul nostru, profesorul de matematici de la Sibiu cum îl numeam ca să facem distincție,

este viu. N-am putut să spun nici măcar în gînd, nici măcar cînd lacrimile m-au podit după ce am încheiat convorbirea telefonică cu vestea că a plecat vineri, spre ceasul al șaselea: ,,Fie-i țărâna ușoară!” sau ,,Dumnezeu să-l ierte!”. A fost acel cutremurător dar senin: ,,Săvîrșitu-s-a!” . Pentru că, am simțit că pe Mihai l-a luat Dumnezeu la El încă din viață. Am văzut asta mai ales ultima oară, cînd ne-am întâlnit la noi acasă cu câțiva prieteni, în ochii lui mari, albastri si limpezi, tot mai mari și tot mai limpezi. A venit la noi. După Grecia și călătoria la Sf. Nectarie. Parcă știam, de fapt, a spus-o chiar el, ca este pentru ultima oară vederea noastră, fără nicio tragedie… Tragedia era în inima mea și încercam să-i înfrunt ochii și să-mi ascund spaima. Căutam un pretext pentru mine ca să nu-mi trădez o anume crispare, să pun obiecte între noi, pahare, licori, șervețele, fructe, discuții anapoda, etc. pe care el… le refuza cu bună cuviință, fără să facă caz de regimul lui drastic. A luat totuși ceva. O prună. Era prea viu și absent, între două lumi paralele.

Mi-am făcut de lucru pentru că, nu puteam văzîndu-l, să-mi stăpînesc tristețea, prefăcîndu-mă că nu știu cît de grav îl măcina cancerul. Am luat prietenii sus și l-am lăsat, de vorbă cu părintele. Era prea greu. De sentimentalisme, nu era cazul. ,,Părinte, eu știu că voi muri!” i-a mărturisit cu o luciditate la limită, resemnat. Și totuși, a luptat ca un erou. Ca un martir a înfruntat boala pe patul de spital pînă în ultima clipă, din dragoste pentru Vlăduț fiul lui și soție.

Nici nu mai știu cum ne-am luat la revedere. Ca pentru totdeauna si ca pentru fiecare dată.

Nu l-am știut în amănunt, însă parcă ne-am fi știut suficient dintotdeauna. Am cunoscut mulți oameni în viața mea dar la el m-a marcat prezența lui ,,ușoară” din prima clipă, hototul de rîs, umorul tonic și buna dispoziție cu care îți umplea spațiul și casa. Și le risipea… cu chibzuință, atent să nu ne obosească, prin darul inteligenței lui fine.În preajma lui, aveam confortul dat de prezența și felul de a fi al omului bunului simț de clasă superioară-distilat.Respira omenie. Și totuși, din cînd în cînd, mai ales ultima oară, inconștient, îi răzbătea ca un flash în atitudine, trezvia gravă, starea lui de alertă lăuntrică. Un fel de a fi contra cronometru.

Ultimii lui doi ani de viață marcați între un diagnostic necruțător și momentul final cînd, în timpul rugăciunii de ieșire a sufletului și-a dat obștescul sfîrșit(Ce semn superb de seninătate și împăcare a vieții cu moartea în Dumnezeu!…), au fost un continuu suiș spiritual. Fericit cel ce rabdă pînă la capăt cu curaj!Mihai ne–a fost și aici pedagog impecabil. Ne-a învățat cum să murim. O altă lecție predată, de data aceasta nu despre poemele integralelor desfășurate în larg pe hașurul matematic, ci una de viață și de moarte.

Se spune că atît de cutremurătoare și dureroasă este clipa morții, cînd se desparte sufletul de trup, încît, Dumnezeu, din marea lui milostivire pentru om, îi trimite semn mai devreme și în ajutor sufletului agonizat de teamă, pe cei dragi sau apropiați decedați, ca să-i vină în întîmpinare, să nu fie singur(sufletul) și să îl ajute să treacă puntea grea dintre cele două tărâmuri. Pentru cei cu viață virtuoasă pot veni înșiși sfinții, cetele îngerești sau Însuși Mîntuitorul Iisus Hristos. Mihai, cred cu nădejde, ne-ar fi o mare mîngîiere și-o bună călăuză, un prieten credincios, pe care, în clipa părăsirii acestei lumi, cînd voi trece pragul, l-aș dori să vină să-mi ,,îmblînzească” calea și să-mi ușureze puțin impactul trecerii ,,dincolo”.

Ne vom vedea, mai devreme sau mai tîrziu, cum va socoti de folos Pronia Cerească, ne vom re-vedea Mihai!

HRISTOS A ÎNVIAT, BUCURIA NOASTRĂ!

Calde mîngîieri de suflet întregii familii îndoliate și multă putere!

preoteasa Corina Negreanu

Text preluat de pe blogul preotesei Corina Negreanu. Intregul articol il puteti vizualiza aici.

Pentru Mihai

Pe Mihai Popa l-am admirat mereu in tacere pentru inteligenta lui sclipitoare, pentru umorul lui contagios, mereu imprevizibil. E singurul om pe l-am cunoscut pasionat in egala masura de cifre, teologie si literatura. Credea in Dumnezeu cu aceeasi forta cu care gandea rational si se dedica matematicii pure. Fire hipersensibila, citea enorm. Era fascinat de filozofie, de idei si de sisteme. A  fost cel mai bun prieten din adolescenta. Ajunsese un excelent profesor de matematica la liceul teoretic Octavian Goga din Sibiu.

Am petrecut la jumatatea anilor 90 veri la rand in satul nostru din Ardeal, palavragind despre carti si filme. Mihai ar fi vorbit, poate, si despre cifre, insa limba lui n-am inteles-o niciodata, asa ca se intampla uneori sa tacem ore intregi jucand sah. Apoi, odata intrati in viata, i-am pierdut sirul pasiunilor. N-am apucat niciodata sa-i spun cat de mult il pretuiesc, cat de mult imi lipseste, in peisajul pestrit din Bucuresti, spiritul sau solar si luminos.

Am glumit ultima data impreuna acum doua saptamani, intr-un salon de spital, desi nu mai era de glumit. Am vazut, dupa atatia ani, ca bunatatea era la locul ei in cei doi ochi mari si albastri, la fel de vii si de mirati ca in adolescenta.

A murit vineri dimineata la 11.10, rapus de o boala care nu iarta. Avea 37 de ani. E cumplit, bunul meu prieten, ca ai plecat atat de repede. Imi pare tare rau ca n-am gasit vreme sa ne vedem mai des in ultimii ani.

Condoleante Adei si familiei care l-a iubit atat de mult
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca.

 

Articol publicat de Dan Tapalaga, preluat de pe site-ul www.contributors.ro. Puteti citi intregul articol aici.

Pentru tine Miță

Pentru  tine… Miță

Când omului e binișor, el stă și cugetează,
Și-aduce aminte de ce-i bun, iar uneori visează.
Și e frumos să îl privești, să îl auzi și să-i zâmbești,
Ne-făcând mare zarvă.

Dar vai de omul suferind, ce nu vrea să renunțe,
Ce face tot ce-i stă-n puteri, doar doar să nu… „se culce”.
Și-atunci noi cei din jurul sau, cei dragi aș putea spune,
Cu ciudă ne uitam la cer… cu ce-a greșit el? Spune!

Și e frumos…

Să poți să stai să vezi și tu, cum trebe și cum poate,
Un om normal între trăiri chiar de-i pe pat de moarte.
Și-atunci ajungi să te intrebi. De ce?
De ce el poate și eu nu, de ce el tre’ să piară,
De ce eu sănătos fiind, nu pot și simt povară?

Îs foarte multe întrebări ce-ajungem să le punem,
Îs foarte mulți cei ce se sting… și-atunci ce facem? Plângem.

Dar hai să facem altceva cât ei mai sunt în viață,
Că poate-așa o să-nvățăm că-n viață-i ca pe gheață.
Azi un picuț, măine mai mult, destul nu-i niciodată,
Așa că Miță! Nici acum! Nu renunța măi tată!

Te iubim!

cu drag, Remus

Poezia a fost scrisă când Mihai era încă în spital la București.

Asta dacă mai e ceva

… asta dacă mai e ceva …

De multe ori stau și gândesc,
Treptat mă frământ, născocesc… ce e?

Ce e dincolo? De ce noi? De ce să mai răbdăm?
Ce suntem noi aici, acum, cu ce ne lăudăm?
Suntem doar ceea ce simțim… trăim… iubim,
Suntem doar noi! Ceia ce-n timp ajungem să murim.

Noi toți ajungem să plecăm, fără un… rămas bun
Noi toți… ”ceia ce merităm”… noi toți… ”aceia buni”!

Nu e destul, suficient și prea mult niciodată,
Când e în joc viață de om… fie ea și ciudată!
De pleci devreme este trist, cum e de pleci târziu
Indiferent “de ce” și cum… rămane un pustiu.

Același gol fără sfârșit, pustiu ce-așteaptă-n vreme
Să treacă, să se umple iar cu ce-a fost mai devreme
Nu are cum… nu și acum, ce-a fost… a fost odată
Dar ce-ai fost tu pentru noi toți, n-ai să schimbi niciodată!

Ai fost un prieten, unu’ bun, ai fost și soț și tată,
Ai fost și frate și cumnat, ai fost un om odată
Acuma că tu ai plecat ești înger între îngeri,
La tine o să ne rugăm, cu tine o să plângem.

Iți mulțumim c-ai existat, așa puțin cât ți-a fost dat,
Iți mulțumim că ne iubești iar de-am greșit… tu să ne ierți
Iți mulțumim și te iubim și de la tine Miță știm… să prețuim.

 

cu drag, Remus