Am auzit multe veşti care mi-au clătinat ori întelegerea, ori uneori chiar echilibrul meu indiferent, stabil, ori instabil. De multe ori am simţit brusc nevoia să iau loc si să mă reaşez în ce ştiam mai înainte de primirea unei ştiri. Am aşteptat cu teamă, în subconştient, vestea că un apropiat de vârsta mea s-a prăpădit.

Ne-am revăzut in parc, cu ochii împărţiţi după copii. Printre discuţii aruncate de toţi pereţii despărţirii noastre, m-a întrebat brusc: „Tu-l ştii pe Mihai Popa, Miţă?” „Cum să nu! m-am bucurat subit că cineva îmi amintea de ochii lui albaştri şi de omuleţul şot cu care m-am stricat de-atâtea ori de râs! „A murit anul trecut! Tumora la cap!”

Am dat disperată din mâini, să îndepărtez ştirea că Mihai era în pământ. Nu-l mai văzusem de o felie consistentă de timp, dar locuia, impreună cu Ada lui, în inima mea. Făceau parte dintr-un timp bun, când nu aveam altă grijă decât să chiuim şi să ciocnim pahare rase de viaţă, ca nişte cheflii. Aveam cu toţii 20 de ani, iar ei aveau deja copil. De cîte ori îi vizitam la ei acasă, ne uitam cu uimire – şi noi, şi ei, la puiul de om care creştea în pătuţ, odată cu noi. Miţă era profesor de matematică şi teolog. Se lua în serios în tot ce făcea şi avea o inteligenţă sclipitoare. Partea lui mirobolantă era legată de lumina pe care o răspândea în drumul lui de licurici. Era ca un copil mare, pe care nu-l puteai convinge nici cu formulele lui magice, matematice, că lumea poate fi amestecată cu rău.

Miţă îl iubea pe Dumenzeu curat si traia în lumina pe care o răspândea până noaptea târziu, când ne ridicam de la jocurile noastre naive de societate. Ada, iubita lui, iubea icoanele pe sticlă, de care vorbea frumos la unul din muzeele din Sibiu. Era o vreme când vorbeam din cărţi şi ne închipuiam cu ochii larg deschişi ce fel de mireasă avea să ne fie viaţa. Ada era o fiinţă greu de găsit în cuvinte. Era atât de volatilă şi sfioasă, încât puteam s-o agăţ de perete, cu patru ace si ea sa stea. Sufletele noastre erau uşoare şi umblau libere printre mainile cu care schimbam tabla de remi, sau inchideam o coperta peste găndurile altuia. Au fost vremuri de inocenţa în care aveam aripi şi nu era nevoie sa dormim ca să putem zbura.

Şi aseară, în mijlocul parcului care se învârtea ca un carusel, m-a găsit vestea că Mihai a zburat mai sus de noi. Acasă.

Am căutat urmele lui pe pământ după despărţirea noastră şi după cum mărturiseşte preotesa Corina Negreanu, nu s-a schimbat nimic în constituţia lui sufletească:

„Nu l-am știut în amănunt, însă parcă ne-am fi știut suficient dintotdeauna. Am cunoscut mulți oameni în viața mea dar la el m-a marcat prezența lui ,,ușoară” din prima clipă, hototul de rîs, umorul tonic și buna dispoziție cu care îți umplea spațiul și casa. Și le risipea… cu chibzuință, atent să nu ne obosească, prin darul inteligenței lui fine.În preajma lui, aveam confortul dat de prezența și felul de a fi al omului bunului simț de clasă superioară-distilat.Respira omenie. Și totuși, din cînd în cînd, mai ales ultima oară, inconștient, îi răzbătea ca un flash în atitudine, trezvia gravă, starea lui de alertă lăuntrică. Un fel de a fi contra cronometru.

Ultimii lui doi ani de viață marcați între un diagnostic necruțător și momentul final cînd, în timpul rugăciunii de ieșire a sufletului și-a dat obștescul sfîrșit, au fost un continuu suiș spiritual. Fericit cel ce rabdă pînă la capăt cu curaj! Mihai ne–a fost și aici pedagog impecabil. Ne-a învățat cum să murim. O altă lecție predată, de data aceasta nu despre poemele integralelor desfășurate în larg pe hașurul matematic, ci una de viață și de moarte.

Se spune că atît de cutremurătoare și dureroasă este clipa morții, cînd se desparte sufletul de trup, încît, Dumnezeu, din marea lui milostivire pentru om, îi trimite semn mai devreme și în ajutor sufletului agonizat de teamă, pe cei dragi sau apropiați decedați, ca să-i vină în întîmpinare, să nu fie singur și să îl ajute să treacă puntea grea dintre cele două tărâmuri. Pentru cei cu viață virtuoasă pot veni înșiși sfinții, cetele îngerești sau Însuși Mîntuitorul Iisus Hristos. Mihai, cred cu nădejde, ne-ar fi o mare mîngîiere și-o bună călăuză, un prieten credincios, pe care, în clipa părăsirii acestei lumi, cînd voi trece pragul, l-aș dori să vină să-mi ,,îmblînzească” calea și să-mi ușureze puțin trecerea ,,dincolo”.

Ne vom vedea, mai devreme sau mai tîrziu, ne vom re-vedea Mihai!”

Nu pot să spun „să-i fie ţărâna usoară”, pentru că ar fi inutil. Mihai nu sta în pământ. Mihai nu stătea niciodată. Era prea agitat si avea spiritul mult prea viu ca să se fi potolit exact acum, când poate zbura necontrolat de foame, de sete, de noapte. Probabil că fâlfâie necontenit pe lângă Ada şi Vlad şi toate gândurile mele de drag şi de îmbărbătare, tot către ei trag.

Nu de el mi-e mie acum, ci de noi. Că oamenii buni se duc, se ascund tot mai multe lumini si continuăm drumul ca niste cârtiţe, orbecăind.

Imi pare rău că nu pot fi veselă şi că se împlineşte cuvântul unui comentator dezamăgit că poveştile mele sunt mereu despre boală şi despre moarte. Poveştile mele sunt despre viaţă!

Am scris cateva randuri atunci, cand mi-a vorbit Cipri despre aceasta pagina si ne-a sugerat ca putem scrie si noi ce simtim… Apoi, parca nu mi-a venit sa mai postez, parca nu indrazneam sa zic ceva despre Mihai, ca parca il simteam mai viu ca inainte… Dar foicica cu cele cateva cuvinte a ramas pe undeva printre hartii, si-acum s-a aratat…

Pe Mihai l-am cunoscut mai mult prin ochii si sufletul celor apropiati lui: surorile Corina si Mioara (Magda), cumnatii Ciprian si Adi si nepotii: Otilia, Teofil, Iulia si Sebastian. Intotdeauna vedeam in ochii lor bucuria cu care povesteau despre el, le simteam sufletul plin de dragoste pentru Mihaita. Vedeam entuziasmul copiilor (nepotilor) care il asteptau in vizita sau bucuria lor in momentele de joaca pe care le aveau impreuna.

Eram mereu impresionata de „maretia” familiei lor, de dragostea dintre ei, de sprijinul unuia fata de celalalt, de impartasirea tuturor momentelor insemnate din viata lor, bune sau mai putin bune. Si cat e de minunat si profund ca, pe langa legatura frateasca ce le-a fost daruita de Dumnezeu, si-au dorit si legatura duhovniceasca, si, asa, Corina si Ciprian pot continua lucrarea lui Mihaita pentru Vladut, pe care l-au botezat; iar Sebastian il are pe Mihaita ca parinte duhovnicesc, sa-l calauzeasca intru cele bune, caci sufletului omenesc ii e mai apropiat Cerul decat Pamantul.

Cel mai mult imi amintesc din micile intalniri cu Mihai de buna lui dispozitie, de chipul lui de om bun, de sinceritatea, bucuria lui de a te vedea ca zambesti, de veselia lui cu care iti cerceta sufletul si cu care gasea cele mai savuroase glume, care te faceau sa te doara maxilarele de ras, dar cu care stergea orice durere a mintii si a sufletului. Parea ca are o traire exploziva de copil, dar cu o maturitate si o disciplina ce te invatau sa traiesti frumos.

Ultima noastra intalnire cu Mihai avea sa fie in natura cu care parea ca intra in armonie… avea o blandete pe chip, cum nu i-o mai observasem pana atunci. Incepea toamna, atat pentru Mihai cat si pentru peisajul ce-l cuprindea. Culorile incepeau sa-si atinga splendoarea, Mihai incepea sa-si desavarseasca lucrarea de Om (Chip) al lui Dumnezeu.

Mirela si Frank