Celor rămași

CELOR RĂMAȘI

Cei ce ne-au iubit devreme au plecat…
Lacrimi ce curg lasă obrazul brăzdat
Memoria ne torturează permanent,
Bune și rele curgând într-un torent

Pe cine plîngem de fapt ? pe noi ?
Simțim planând umba clipei de-apoi ?
Ne simțim brusc singuri și fără rost.
Vrem să rescriem tot ce înainte a fost ?

De recunoaștem frica nu-i un păcat
Trecutul de-antregul nu poate fi schimbat
Mulțumind sincer penru tot ce a fost
Viața-și recapătă întregul ei rost

Cudrici Ovidiu

Constatin Necula in conferinta de la Cluj, 1 decembrie 2011

Quote

În data de 1 decembrie părintele Constantin Necula a susținut o conferință la Cluj Napoca în timpul căreia a amintit de prietenia lui cu Mihai. Mai jos am atașat 2 bucăți din conferința dânsului.


.


.

Predica parintelui Constantin Necula la inmormantarea lui Mihai

Iubită familie mică,

Iubită familie mare,

Iubiți credincioși,

În slujba de înmormântare a preotului, în canonul lui de întâlnire cu cerul se spune aşa: „Noi de mergem dintr-o țară într-altă ţară avem nevoie de călăuzire. Ce să facem când ne vom duce în ţara pe care nicidecum n-o cunoaştem? Multe călăuze îţi trebuie ţie atunci, multe rugăciuni trebuie să meargă împreună cu tine, ca să te păzească ticălosul suflet până să ajungă la Hristos şi să zică către Dânsul: Aliluia!1

De aceea am insistat în rugăciune astăzi, pentru că n-avem cuvinte mai frumoase pentru prietenul pe care l-am admirat şi l-am iubit,- dar ce spun eu? -, pe care îl admirăm şi îl iubim, pentru că oamenii nu se conjugă niciodată la trecut, ci întotdeauna la prezentul continuu! Şi oricât de greu ar fi momentul de astăzi, tot din cuvintele acestea trebuie să ne încurajăm, amintindu-ne de cuvântul Sf. Ap. Pavel care spune atât de minunat „Şi de trăim, şi de murim, ai Domnului suntem (Rom. ”

Cea mai complicată ecuaţie, Mihai a rezolvat-o pornind de la aceasta: „ Şi de trăim şi de murim, ai Domnului suntem” şi, de aceea, printre noi a trecut ca unul cu nădejdea Învierii, ca unul care tot timpul, mai din plin, în ultima vreme, şi-a văzut sfârşitul, dar a întins într-o ecuaţie fără limite, aş îndrăzni să spun, nădejdea că Dumnezeu e un un Dumnezeu al celor vii şi când cei vii devin trecuţi în lumea celor pe care atât de incorect îi numim a fi a morţi. Taina aceasta ne-am strâns astăzi să o slăvim împreună.

În ziua de Intrare a Maicii Domnului în Biserică, Mihai s-a hotărât, prin voia lui Dumnezeu, să ni se aşeze înainte ca unul care, prin rugăciunile Maicii Domnului, intră în Biserica cea de deasupra Bisericii, intră în Împărăţia care ţine toată Taina învierii noastre. Şi astăzi, în ciuda întristării că ne despărţim de un om, de un excelent camarad, de un împreună rugător cu noi, simţim în adâncul inimii noastre că taina pe care a purtat-o dinaintea noastră i s-a împlinit cu harul şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Acum voi insista asupra cuvântului Profesorul şi n-am să mă feresc să-l rosesc de acum în ectenii. De acum cred că aşa ar trebui să-l pomenim pe Mihai – Mihai Profesorul, şi o să vă spun de ce. Sunt puţine vocaţii pe care Dumnezeu ni le îngăduie pe pământ! Unele aduc mărire, altele aduc bani. Profesoratul, ca şi preoţia aduce adevărul, iar adevărul te face liber. Profesoratul, ca şi preoţia, te aşază din catedră în Catedrală şi din catedrală în Împărăţia cerurilor, lucrul cel mai binecuvântat pe care un suflet, care îşi împlineşte vocaţia, îl împlineşte ca atare. Mihai ştia foarte bine acest lucru! De aceea, îndrăznesc să spun că s-a mutat din catedra pământească în catedrala cerească. Iar noi, cei îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, astăzi simţim că ducem pe unul dintre ai noştri, care împreună cu noi a fost slujitor al Altarului Neamului său, care împreună cu noi este slujitor sufletului copilului, minţii şi dragostei lui pentru adevăr.

Niciodată Profesorul Mihai n-a încercat să ne răspundă cu virgulă la nimic! Totdeauna ferm la solicitări, concentrat pe lucruri, alergând în întâmpinarea vieţii sale, cred că s-a împlinit într-o prietenie desăvârşită pentru noi, într-o dragoste desăvârşită pentru părinţi, pentru soţie şi pentru Vlăduţ care, fără îndoială, e rezultanta cea mai de preţ a vieţii sale pe pământ.

De altfel, astăzi mă găndeam că fiind atât de mulţi tineri şi copii, Mihai nu se va supăra să le spun o poveste. Totdeauna când ne întâlneam, mai cu seamă în „adâncimile Humanitasului2”, între noi trebuia să schimbăm împreună o poveste.

Într-o dimineaţă, într-un cabinet medical un bătrân a ajuns abia mergând, arătând mâna rănită şi bandajată total nepriceput. Îi spune asistentei:

-Vă rog frumos să vă grăbiţi să-mi pansaţi rana pentru că la ora 9 am o întâlnire foarte, foarte importantă.

Sigur că asistenta a zâmbit şi a spus că trebuie să aştepte până vine domnul doctor. Omul a insistat că la 9 are o întâlnire foarte, foarte importantă şi văzând asistenta că rana nu este foarte gravă s-a apucat să-l panseze pe bătrân întrebându-l:

-Unde vă grăbiţi?

- Mă grăbesc să iau micul dejun cu soţia.

-Bine, dar ăsta nu e un motiv de grabă!

- Ba da! Soţia mea de 7 ani este într-un cămin de bătrâni şi întotdeauna în ultimii 7 ani, la ora 9, mi-am luat împreună cu ea micul dejun.

-Bine, dar dacă e într-un cămin de bătrâni cum reuşiţi să faceţi aşa ceva?

- Mai mult, de 5 de ani suferind de Alzheimer, nici nu mai ştie cine sunt.

- Atunci de ce vă grăbiţi?

-Pentru că eu ştiu cine este ea!”

La prânzul acesta ceresc Hristos l-a chemat pe Mihai. Nici noi, poate cu două excepţii, trei, patru, nici noi nu ştim în fond pe cine a chemat Hristos la Sine! De aceea suntem întristaţi! Pentru că dacă i-am cunoaşte adâncul inimii cum l-a cunoscut Hristos, dacă i-am şti adâncul purtărilor sale duhovniceşti cum le ştie Hristos, nu ne-am teme şi din ziua de astăzi, aşa cum Mihai tot timpul m-a rugat, am face o zi de Înviere! Ştiu că şi-a dorit să moară într-o zi cu lumină plină, cu bucurie zicea el şi să nu îngheţe nimeni la înmormântare! Era tema noastră de dezbatere totdeauna. Vă rog, dar, să nu îngheţaţi! Vă rog să-i îndepliniţi bucuria aceasta de a-l privi ca un fir de lumină care ne-a legat cu cerul de fiecare dată şi totdeauna ne-a întâmpinat cu numele cerului, oricât de rănit şi oricât de bolnav ar fi fost!

Îndrăznesc să adaug cuvântul de mângâiere al Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul și Părintele nostru, care nu i-a fost un necunoscut şi căruia nu i-a fost un necunoscut, care trimite binecuvântarea sa şi dragostea faţă de familie, nu doar către mica familie, ci către toţi ceilalţi pentru că împreună alcătuim una din cele mai frumoase familii pe care le are Sibiul la ora actuală – familia şaguniană care-şi mărturiseşte dragostea. Îndrăznesc de asemenea să aduc rugăciunea Catedralei Mitropolitane, a preoţilor de acolo faţă de care Mihai n-a fost doar o prezenţă, ci parte integrantă a rugăciunii lor, bucurie şi întristare deopotrivă şi iarăşi bucurie atunci când s-a ridicat. Şi acum fără îndoială în Liturghia de azi pomenit fiind, întristare pentru a deveni bucurie. Îndrăznesc să aduc cuvântul copiilor din Școala lui Vlăduț, Regina Mariași a celor din Colegiul Național Octavian Goga, a unei părţi a profesorilor cu care am vorbit zilele acestea, să-i spunem lui Mihai că pentru noi moartea lui contează mai mult decât tot ceea ce astăzi se întâmplă pe pământ! Pentru că, dincolo de toate rezultatele lui ca profesor, rămâne modelul acesta excepţional de om al lui Dumnezeu mărturisind că toate se împlinesc matematic după voia, în voia şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu!

Sunt convins că toţi copiii, toţi tinerii prezenţi astăzi împreună cu noi, indiferent de colegiul, de clasa din care vin, n-au venit doar pentru că au stimat un om care a scris pe tablă cifre, ci pentru un om care a descifrat mai presus de toate cifrele Taina Treimii lui Dumnezeu. Uneori l-am şi întrebat dacă atunci când predă la catedră nu se simte un pic profesor de religie şi totdeauna zâmbea, pentru că am căzut de acord cu ani în urmă, când ne consultam împreună pentru o emisiune, că oriunde te-ai situa în orizontul cunoaşterii, câtă vreme rosteşti adevărul, arăţi calea şi crezi în iubire, nu eşti altceva decât darul lui Dumnezeu pentru profesorat şi pentru copiii pe care Dumnezeu ţi-i pune înainte.

Îngădui să mai adaug un singur cuvânt, şi anume acela de dragoste nesfârşită pe care i-o putem transmite prin rugăciunea noastră. Înainte cu o zi, în 17 noiembrie, fiind de rând la catedrală, deja am simţit că s-a întâmplat ceva pentru că se schimbaseră cuvintele din pomelnice. Copiii de la O. Goga au venit cu pomelnice subliniind că e mai grav decât de obicei Mihai. Iar dimineaţă Mihai a trecut din mirida celor vii în mirida celor care aşteaptă învierea. Îl vom vedea Liturghie de Liturghie, toţi cei care ne-a îngăduit Dumnezeu să-l avem aproape şi să-l purtăm în rugăciunea noastră şi mai cu seamă să ne ţină el aproape şi să ne poarte în rugăciunea lui. Îl vom vedea de fiecare dată şi vom face ce facem întotdeauna cu prietenii – îi vom îmbrăţişa pentru că, slavă Domnului, pragurile vieţii acesteia se ridică de fiecare dată când peste ele trebuie să treacă Împăratul cerurilor, Stăpânul stăpânilor şi Domnul domnilor. Ridicaţi dar porţile ca să intre Mihai în aşteptare şi în întâlnire cu Împăratul măririi! Şi sunt convins că ecuaţia necunoscută pe care a rezolvat-o încă din timpul vieţii, aceea a cunoaşterii lui Dumnezeu, aceea a apropierii de Dumnezeu, i se va dezvălui ca rezolvată fară de greşală! I-a dat rezultatul corect! Fără să fure cu coada ochiului la capătul culegerii de mari probleme cu care s-a întâlnit în viaţă! A reuşit să dea rezultatul corect!

Nu pot decât să-l îmbrăţişez şi, mai în glumă, mai în serios, cum făceam întotdeuna când ne întâlneam să-i spun „Sărut mâna domnule profesor de matematică!”, să-i mulţumesc pentru o prietenie fără sfârşit, pentru aceea că de fiecare dată ai lui au fost ai noştri şi ai noştri au fost ai lui tot timpul. Cu regretul că, cel puţin în câteva rânduri, nu am reuşit să privim mai atent la tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu: răsăritul şi apusul de soare, frumuseţi şi urâţenii ale lumii şi ne-am concentrat prea mult pe ale noastre, încercând să fim profesionişti. Astăzi profesionistul rămâne în mijlocul nostru, prietenul rămâne în mijlocul nostru, la Dumnezeu pleacă ce-i mai de preţ – sufletul, parte integrantă a prietenului şi a profesionistului care astăzi se stinge din mijlocul nostru.

Nu cred că-l conducem pe ultimul drum! Eu cred că undeva în Împărăţia cerurilor Dumnezeu a pregătit deja o sală de clasă unde o parte din copii au plecat înainte de vreme, iar Mihai se va nevoi să le explice matematic de ce Dumnezeu nu are nevoie de profesori, ci de suflete care să crească înţelepciunea celor din jur pentru a-L vedea pe Dumnezeu. Şi ajuns acolo va preda fiecăruia dintre copiii Împărăţiei cerurilor cunoaşterea lumii din care aceştia nu au reuşit să cuprindă, cu mintea, nimic.

De astăzi începând sunt onorat că un coleg de al meu face parte din Academia Cerurilor! Să-l rugăm ca atunci când ne e greu, când nu ne dă rezultatul, să mijlocească la Hristos, să ne reorienteze termenii, să ne reînveţe ce avem de făcut pentru a respira şi trăi omeneşte. Pentru că lecţia lui totală acesta a fost: să trăieşti omeneşte până la sfârşit în ciuda suferinţelor supraomeneşti!

Încă o dată „Sărut mâna!”! Îl îmbrăţişez şi n-am cum să-i spun că-l iubesc decât pomenindu-l laolaltă cu toţi ai mei din veac pomeniţi, cerându-i tot timpul ca fiul său şi soţia şi părinţii săi să fie parte integrantă a fiilor şi soţiilor şi părinţilor noştri într-un Liturghier al rugăciunii fără de sfârşit şi într-o bucurie a întâlnirii miridelor cu Hristos Cel Înviat.

Îi mulţumim pentru lecţia deplină a vieţii! Şi îl rugăm pe Hristos să ne înţeleagă că ni-i greu că cel mai bun dintre noi a tras linie şi i-a ieşit şi de data acesta fără virgulă.

Intră în Împărăţia lui Dumnezeu păzit de Sf. Arhanghel Mihail din lucrarea căruia cel mai de preţ lucru pe care l-a avut de transmis către noi a fost tot timpul atenţionarea :„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

AMIN!

PS. Îndată după slujba din Biserică, prezent la scurta rugăciune din curtea Colegiului O.Goga, unde aștepta o mulțime mare de profesori și tineri liceeni și elevi le-am spus că au primit toți un ZECE! Pentru că nu l-au lăsat pe Profesorul Mihai să rezolve singur plecarea…

1 Aghiasmatar, Ed.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pg. 284

2 Este vorba de librăria Humanitas din Sibiu, locul multor întâlniri de preț.

Remember Mihai Popa

Aceste puţine şi neputincioase cuvinte prilejuite de trecerea la cele veşnice a tânărului meu prieten, profesorul de matematică Mihai Popa, nu se vor neapărat un panegiric, ci mai degrabă un remember, un îndemn la neuitare pe care-l merită cu prisosinţă acest mare suflet, pedagog de excepţie într-un context în care tot mai puţini tineri vin să profeseze în învăţământ.
Absolvent al Colegiului “Gheorghe Lazăr” şi al Facultăţii de matematică a Universităţii “Babes-Bolyai” Cluj, facultate de top în ţară, Mihai Popa s-a întors acasă în Sibiu (de loc este din Şeica Mare).
A profesat la mai multe unităţi şcolare: Liceul Pedagogic, Colegiul “Gheorghe Lazăr” şi în ultimii ani s-a titularizat la Colegiul “Octavian Goga”, de unde a plecat într-un alt timp, poate al veşniciei, regretat deopotrivă de elevi şi colegi.
Ne-am cunoscut cu câţiva ani în urmă, prin blânda şi cucernica sa soţie, doamna Adda, fiica vrednicului, bunului şi risipitorului de talent Aurelian Dinulescu, trecut şi el în lumea umbrelor. Eram la vernisajul unei expoziţii de icoane provenite din patrimoniul Muzeului Astra. Peste tot se auzeau colinde iar profesorul a venit cu elevii clasei unde era diriginte. M-a cucerit de la început figura sa deschisă, luminoasă şi fizic şi spiritual. Am schimbat în timp reflecţii de lectură pe marginea unei cărţi: familia Popa, la care trebuie să-l nominalizez şi pe Vlăduţ, un pasionat cititor, era la curent cu marea literatură şi arta. Ca profesor de matematică frecventa cele mai noi discursuri aparţinând culturii şi filosofiei matematice, dincolo de paidea maieuticii exersate  în taberele de matematică de la Păltiniş, Sadu sau de la Olimpiadele pe ţară.
De la el am primit, scos de pe calculatorul său, Discursul de Recepţie la Academie a ilustrului cărturar şi matematician Solomon Marcus.
Ar fi multe de spus despre prietenul nostru tânăr, plecat atât de intempestiv din realitatea aceasta urâtă.
Nu ştiu dacă cuvintele unui cărturar de Ev Mediu târziu, germanul Johannes Von Tepl, cuvinte ce le voi reproduce, pot fi o consolare pentru familie: “Din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară” (Plugarul şi moartea, Ed. Humanitas 1997).
La această dramatică aserţiune am putea adăuga şi hermeneutica filosofului Heidegger, potrivit căruia moartea nu este momentul în care omul iese din viaţă, ci un mod de a fi  pe care omul şi-l asumă din clipa în care intră în ea. Şi totuşi… este mai tristă mica mea realitate de când Mihai a plecat.
SĂ-I FIE MEMORIA BINECUVÂNTATĂ!
Prof. univ. dr. Ioan MARIŞ

Articol preluat din editia online a ziarului Tribuna de Sibiu